Așa cum am scris în articolul trecut numit „Paradisul pierdut, paradisul regăsit”, ceea ce trăim în copilărie ne poate ipoteca viitoarele relații amoroase.

Deși-n aparență a iubi pare ușor, în realitate, a iubi este o încercare dificilă. Visul nostru de a trăi o iubire absolută nu încetează niciodată-n timpul vieții, nici chiar dacă avem o relație frumoasă, lungă, visată. De ce? Deoarece avem nevoie de certitudini, așa zise promisiuni, contracte, dovezi clare,  garanții pentru un mâine alături de acel cineva. Starea de liniște, deși existentă, este o stare de suprafață. Creierul nostru este în alertă chiar și atunci când suntem liniștiti.

Visul absolut de a trăi o iubire perfectă, pentru totdeauna, reciproc, este un vis care nu rareori se spulberă. Deși nu conștientizam, trăim o stare de incompletitudine și de aceea aspirăm la completitudine. Nevoia de a întâlni un om pereche, omul perfect pentru noi, ne încearcă pe toți. Aproape de fiecare dată când iubim, avem sentimentul că este unica dată când am iubit cu adevărat pe cineva, dar nu este tocmai așa.

Jean-Didier Vincent, numește această stare ca fiind „nevoia de celălalt”. Această nevoie este comparată cu nevoia vitală de apă, hrană, somn. În ce constă acestă nevoie de celălalt? Este dorința noastră de găsire a partenerului ideal de viață. Acel partener de viață care să știe să ne primească iubirea și să ne-o întoarcă acestă iubire mult râvnită de orice om de pe pământ. Toți oamenii își doresc o iubire care să reziste-n timp, să îi implinească, să-i apere de iluzii, să-și țină promisiunile.

Iubirea unei mame este o iubire absolută. Când spun mame, spun mame adevărate și atât. Nu mă refer la purtătoare de copii, la posesoare de copii. Mama este un model pentru orice copil. Este primul model în viață al viitorului matur, viitorului îndrăgostit. Absenta mamei poate fi preluată de altcineva. Părinte nu e cine te naște, ci acela care te crește. Rolul de mamă nu se termină cu nașterea, ci începe cu nașterea.

Mamele care nu știu să-și ajute copilul să treacă de la o etapă la alta pot traumatiza copilul. Un exemplu concret? Copilul care nu este treptat înțărcat poate suferi traume. Ruperea lui de dependența de sân, dependența de prezența zilnica, ceas de ceas a mamei, poate declanșa o stare de angoasă-n copil, o stare ce ulterior poate reapărea la adult, de exemplu în momentul ruperii unui cuplu.

Mamele care nu reușesc să-și pună copilul în perfectă stare de individualitate, într-un mod treptat, vor putea ajunge să sufere ulterior uitându-se la suferința copilului, la suferința maturului. Totodată, mamele posesive, vor suferi la fel de cumplit atunci când copiii lor, de acum oameni în toată firea, se vor distanța de ele, eventual când se vor rupe de ele pentru a-și întemeia propria familie.

O mamă posesivă poate transforma cuplurile clădite de copiii lor într-un calvar mizer, un iad fie pentru că aceștia nu se vor putea adapta la noul statut, fie pentru că partenerii acestora nu o vor putea tolera, fie pentru că ea va dori să fie ceea ce nu mai e cazul, adică unica ființă importantă din viața copilului, copiilor ei. Atrag atenția că există și tați care practică un stil militar, dur în educația copiilor și nu este mereu tocmai bine dacă acești copii devin bieți executanți sub papuc, fără pic de libertate în decizie. Acești copii vor avea nevoie de un partener-șef pentru a se descurca.

Probabilitatea ca o mamă posesivă să asiste la o relație durabilă din partea copilului ei nu este mică, dar deloc mare. Partenerii, prietenii, psihologii vor avea roluri esențiale în corectarea copilului mamos. Desigur, voința lui va conta cel mai mult. O mamă posesivă este o adevărată pacoste, dramă pentru ea, familie, copil.

Cei mai mulți psihologi recomandă, pe cât posibil, ca orice copil de la o anumită vârstă să se rupă de caminul în care locuiesc părinții. Este ideal pentru ca acesta sa-și poată dezvolta personalitatea, să își poată lua porția de “căzături” ce-l vor pregăti pentru viitor. La fel cum organismul are nevoie de anticorpi pentru a lupta-n momente de boală, copiii au nevoie de experiențe și exemple pentru a se putea descurca-n viață.

“Mamele posesive nu se vor opri cu controlul doar asupra vieților copiilor lor, ci se vor extinde și asupra vieților partenerilor de viață ai acestora, iar dacă partenerii vor începe să opună rezistență, atunci copiii acestor mame vor trebui sa aleagă între mame si partenerii de viață. Este un crunt adevăr oricât ar deranja. Copiii de acest gen au nevoie de aprobare-n gândire chiar și când își aleg partenerii. Mamele posesive omoară personalitatea unui copil, a viitorului îndrăgostit .” – spune doamna doctor psiholog Simona Palade

Dacă mamele tăiesc momente de frustrare când copiii lor sunt prunci și nu numai, atunci acestea vor avea proasta tendință de a-și îndrepta întreaga atenție asupra copilului, copiilor. Frustrările pot apărea din diverse motive, cum ar fi divorțul, singurătatea-n doi, văduvia, etc.  O astfel de persoană își poate sufoca copilul prin dragostea sa și va putea ajunge treptat, treptat o mamă posesivă. Copilul ei va putea ajunge nesigur pe el în absența mamei. Atenție, nu rare ori, mamele frunstrate au tendința de a da vina pentru nefericirea lor pe plăpânzii lor copii.

Unii copii trăiesc adevărate drame când mama lor dispare de lângă ei în favoarea tatălui. În acele momente, copiii pot ajunge să-și urască tații pentru că se simt lipsiți de mamele lor. Odată ce mama reia munca, starea aceasta se poate agrava în cazul unui copil care nu a experimentat încă individualitatea. Acesta poate considera că alții câștigă teren în fața lui, se poate simții neglijat, nedreptățit, neiubit. Copilul va aștepta venirea mamei. Va visa că nu își va mai împărți mama cu nimeni. Dar acest lucru nu va fi posibil.

Deși tații iși iubesc cel mai adesea la fel de mult copiii precum o fac mamele, copiii au tendința să le prefere pe mame în primii ani de viață, în ciuda faptului că răsfățul, atenția poate veni în mod egal de la ambii părinți. Intervenția bunicilor, poate fi un alt factor pozitiv sau negativ în educația copilului. Felul în care se poartă fiecare membru al familiei cu copilul poate influența felul în care el va socializa, iubii în viitor.

Ceea ce caracterizeaza iubirea copilului este egocentrismul. La început nevoile fiziologice primează, apoi acestea se combină cu nevoile psihologice. În funție de atitudinea părinților, mai ales a mamei, iubirea infantilă va evolua spre o atitudine deschisă sau va rămâne fundamental egocentristă. Felul în care suntem iubiți, suntem învățați să iubim, cum se iubesc părinții noștri, va determina în mod categoric felul în care noi vom iubi la maturitate, felul în care ne vom comporta-n cuplu.

De-a lungul vieții oamenii au tendința să înlocuiască iubirea maternă cu iubirea partenerului, a partenerei. Deși cele două moduri de a iubi sunt diferite în mare parte, acestea au la bază nevoia de completitudine.

Dacă părinții nostri s-au iubit, respectat, noi avem mari șanse de reușita-n cuplu însă asta nu ne garantează fericirea deoarece un cuplu este format din doi, ori nu avem de unde să cunoaștem cum s-au iubit, repectat părinții partenerului nostru. Pentru asta avem nevoie de experiențe. Pentru asta nu ne pregătește nimeni. Avem nevoie de referințe puternice pentru a putea forma un cuplu bun.

Părinții echilibrați sunt modele pentru cupluri echilibrate, reușite. Părinții dezordonați, absenți vor lăsa copiilor lor o moștenire grea, traume, angoase, temeri.

Dacă ați cunoaște câti oamenii se plâng pe scaunele psihologilor, dar nu numai, de absența iubirii în copilărie, ați rămâne uimiți.

De multe ori se întâmplă ca acel matur care nu a beneficiat de suficientă iubire, de un echilibru emoțional, prin familia partenerului de viață, de cuplu să își găsească un minim necesar de echilibru, de stabilitate emoțională. Nu rareori ați auzit că într-un cuplu, una dintre părți preferă să discute lucruri serioase cu părinții partenerului decât cu ai lui. De ce? Pentru că-n familia lui iubirea nu a fost pe măsura nevoilor lui și deși-și neagă adevărul, realitatea-l contrazice.

Uneori copiii trăiesc teama de a nu fi iubiți dacă aud replici precum „dacă nu faci asta, mă supăr pe tine și nu îți mai iau jucării”  sau „dacă mă mai superi, nu te mai iubesc”. Alte ori copiii nu mai știu cum, cât, când, pe cine să iubească dacă aud „semeni cu taică-tu cînd faci rele” sau „ hai du-te la maică-ta că văd că pe mine mă iubești doar când îți dau bani”. Așa își va negocia iubirea orice om care-n copilărie a trăit des astfel de experiențe.

Șantajul emoțional, absența unor limite, absența comunicării, a educației iubirii echilibrate, corecte venite de la părinți, oricare ar fi aceștia, aduce-n societate niște oameni mari imaturi, inapți să treacă dincolo de ei.

Sursa Foto: renssuccessfoundation.com

Să înveți un copil să ofere iubire condiționată de ceva nu este deloc bine. Să educi un copil recompensăndu-l și motivăndu-l este educativ. Există pedepse care se pot aplica tot prin condiționări, dar nu condiționam iubirea de aceste fapte, lucruri. Putem spune „dacă faci curat pâna la ora trei, de la patru mergem la film”, dar nu este recomandat să spunem „dacă nu faci curat pănă la trei, nu te mai iubesc”. Sunt nuanțe ce trebuiesc bine stăpânite de părinți. De felul în care le vom vorbim acestor copii, depinde felul în care ei se vor comporta-n societate, în cuplu.

Există oameni îndrăgostiți de iubire. Exită oameni care pur și simplu se îndragostesc de oameni și-i iubesc.

Primii merg din partener în partener. Aceștia vor cerșii atenție, iubire, respect. Au nevoie de multe, multe certitudini:  „Iubește-mă cum nu ai mai iubit pe nimeni!” sau îi auzi zilnic întrebând în stânga și dreapta „Mă iubești, nu-i așa?”

Acești oameni nu se pot iubi nici ei. Nu i-a învățat mama lor, familia lor să o facă. O pot însă învăța din cărți, de la psihologi, de la un mentor. Greu. Nu imposibil.

Greșelile făcute de părinți în copilărie în raport cu acești copii ne iubiți corect, cu timpul devin răni adânci ce pot fi redeschise cu fiecare experiență negativa-n acest sens. Un gol nu poate fi umplut cu un alt gol. Dar adunate golurile din copilărie cu cele de la maturitate, pot adânci acel gol de iubire.

Violența de orice natură ar fi ea, lasă urme adânci. Fie că sunt urme fizice sau psihice, sunt la fel de grave. Un tată bețiv, spre expemplu, care-și bate soția îl va traumatiza pe viață pe copil. Chiar dacă el nu va ajunge să bea și să fie violent, totuși acesta va putea dezvolta adevărate stări de frică, refuzuri de a intra-n colectivitați în care se bea, chiar dacă se bea cu măsura. Va retrăi teama ca cineva să nu se îmbete și să devină violent cu aproape fiecare pahar de alcool ce-l va vedea turnat pe gâtul cuiva din preajma lui. Chiar dacă acest copil traumatizat nu-și va bate soția, orice urmă de violență va putea naște-n el adevărate stări de teamă sau va avea când și când coșmaruri și va face din educația propriului copil un țel dus poate la extremă. Urme vor exita și fără să ajungă bețiv, criminal. Teama se va instala mereu la orice asemănare, conexiune cu trecutul. Urmele acestea nu pot fi șterse, dar pot fi pe alocuri pansate.

Copiii au puterea de a se proteja de aceste iubiri greșite. Aceștia se pot închide într-o carapace pe care o vor purta și când sunt mari. O astfel de carpace-i face automat necomunicativi, ursuzi, nemulțumiți, nefericiți. Deși vor putea învăța 5.000 de neologisme, nu vor putea utiliza 2.000 de cuvinte uzuale. Comunicarea va fi un mare zero care-i va târâ în nerealizarea lor pe plan afectiv și nu numai. Aceștia vor avea tendința ca odată înaintați în vârstă să devină niște mari iluștri neînțeleși. Deși pot avea-n patul lor pe oricine, nu se vor putea așeza la casa lor, iar de o vor face vor sfârși-n divorțuri după divorțuri sau poate au noroc și doar vor fi veșnic singuri în doi.

O carpace il poate ajuta pe copil, pe matur să aibă o viață dublă. Una publică, una privată. Una reală, alta falsă. Masca de copil drăguț, deștept, atent este o mască ce o va putea purta și la maturitate. Acești copii, oameni au nevoie de măști pentru a capta atenția, iubirea, aprecierea. Aceste măști uneori îi sufocă. Simt, dar neagă.

Iubirea este cel mai de preț dar al vieții. Cine nu-l vrea? Părinții care-și mutilează copiii necunoscând cum să se poarte cu aceștia merită condamnați la o nouă copilărie identică cu a copiilor de ei mutilați?

„Să ne programăm constant întâlniri cu noi înșine și să vedem prin ce ape ne mai scăldăm. Da, se întâmplă și crize de identitate și atunci trebuie să le rezolvam cum putem mai bine. Dar dacă avem exercitiul dialogului cu noi înșine, clar ne va fi mai ușor iar dupa ce am ajuns la o concluzie, pasul următor este să ne asumăm ceea ce suntem. Căci dacă ne ascundem sub diverse măști, nu rezolvam prea multe, iar știința ne este perfect inutilă” – spune doamna doctor psiholog Simona Palade.

Pedepsele dese pun copilul sa facă un scut pentru evitarea lor sau diminuarea efectelor venite din acestea. Repetarea le întărește scutul iar când ajung mari, oameni în toată firea, orice asemănare le va reactiva acest scut. De exemplu, dacă mama il scotea pe copil pe balcon afara pentru o boroboață, mare fiind, dacă partenera-i va spune că-l dă afară din casa, practica des întâlnită la cei labili emoționali, acel copil traumatizat se va retrezi la viață-n omul matur și acesta va apela la scutul lui din copilărie, unul bine ramforsat pe măsura noului său statut.

Maturii care părăsesc patul conjugal după o ceartă, fie că dorm în camera alăturată fie pe jos, la prieteni, hotel, etc.  sunt acei copii care în trecut când se supărau își luau jucăriile și plecau considerănd că dacă vă lasă fară jucării vă pedepsec, cum era și el pedepsit acasă și-n acest fel crede că vă impune respectul. Acest mod de negociere „ori așa, ori așa” este unul sovietic și e bun rareori, dar nu-n cuplu.

Cei care nu au fost suficient de iubiti, vor căuta o ființă care să-i iubească și să umple marele gol. Cei care nu se iubesc pe ei, vor căuta o ființă care săi iubească odată pe ei și încă odată pe ei pentru ei. Iubirile construite pe răni deschise nu se pot împlini și se pot prăbuși oricând.

Adesea oamenii se pot îndrăgosti de o proiecție a viselor lor și dacă la început nu realizăm acest lucru, la un moment dat realitatea ne va invada proiecția și filmul se va rupe. Dacă repetăm situația ajungem să dezvoltăm teamă de singrătate, eșec. Pe un fond al unei copilării în care iubirea mamei, a familiei nu au fost corecte, adultul va eșua prin lamentări, plânsete, dureri atroce, ba va putea dezvolta diverse obsesii, boli.

Dacă noi nu ne iubim, nimeni nu ne poate iubi în locul nostru. Ajungem să credem că nu avem noroc în dragoste, că suntem blestemați, că plătim polițe ale părinților, morților, ajungem să facem slujbe cu preoți, să mergem la vrăjitoare, să cântăm iubirea, să cerșim iubirea, să plângem iubirea, să murim ca niște bieți pribegi singuratici ce am iubit iubirea dar pe nimeni altcineva.

Cum să ne iubim, cum să iubim se învață încă din fragedă pruncie și până la adânci bătrâneți, însă bazele iubirii se pun în perioada de pruncie.

[Mulțumiri speciale doamnei doctor psiholog Simona Palade și doamnei Lucia Reich de la Informal.Ro]

© 2012, Gabriela Pacea. All rights reserved.